Cu cîteva zile înainte de a veni Bill Gates în România, mă visam deja în faţa multi-milionarului în dolari, cu un reportofon în mînă, şi mă gîndeam că nu voi şti ce să-l întreb.

Cînd am ajuns în faţa clădirii Microsoft din Bucureşti, sepepiştii ce se ocupau cu paza au ţinut să mă asigure că nu e nevoie să-mi fac griji; asta nu pentru că s-ar fi încrezut în abilităţile mele jurnalistice, ci pentru că NU aveam să mă apropii de Bill. Perseverent, m-am postat de pază în faţa Microsoft-ului, bucurîndu-mă de cele minus 6 grade.

Pentru mine, cu mîinile în buzunare şi cu rucsacul aşezat strategic împotriva vîntului, dracul nu era aşa de negru. Mai rău era pentru cameramanul de la OTV, exilat şi el, asemeni mie, pe celălalt trotuar. Cu camera de filmat în mîinile fără mănuşi şi îmbrăcat de „conferinţă”, dădea tîrcoale generatorului pe benzină care alimenta carul de transmisie al Realităţii, singurul obiect cald pe o rază de cîteva sute de metri.

When nobody wants to play with you down there.

Photo by Eduard Militaru / Unsplash

Bătrînul Bill a apărut cu o oră înainte de conferinţă, pe jos şi neînsoţit. Pînă s-au dezmeticit cameramanii, Gates era de mult în clădirea firmei. Jumătate de oră mai tîrziu, apare şi Băsescu, cu eternul „Bună dimineaţa, domnilor jurnalişti, bună dimineaţa…”. După încă două ore de aşteptări, sus-numiţii părăsesc incinta (mda, fiecare la treaba lui) şi considerăm şi noi, jurnaliştii osîndiţi, că ar fi timpul s-o ştergem spre locuri mai călduroase unde să ne lingem rănile din orgoliu şi să ne edităm caricaturile de materiale scoase cu chiu, cu vai.

În sfîrşit, apare şi Bill Gates în uşa Microsoft, unde îl aşteptau maşinile corpului diplomatic. Urcă în maşină şi trece pe lîngă mulţimea isterizată. O bătrînică, cu un manual de Windows XP în mînă, bate în geamul maşinii pentru un autograf. Geamul se lasă şi unul dintre bodyguarzi îi face semn să dispară. Bătrînica întinde disperată „o scrisoare pentru domnul Bill”, gardianul o ia şi porneşte maşina. 10 metri mai încolo, aruncă pe geam un cocoloş de hîrtie - scrisoarea bunicii, şi totul pare să se fi încheiat. Însă…

Trezit din beţia aurolacului şi zvîrlit direct în visul american, un „homeless”cu o sticlă de cola în mînă marşează în paralel cu maşina lui Bill. Ajuns în faţă, aruncă cu sete sticla de Cola drept în parbrizul maşinii, urlînd din toţi plămînii: „America… Bill… Coca Cola… America… Hot Dog… America…”, după care izbucneşte isteric în rîs şi dispare pe o străduţă laterală.

Cît despre mine, m-am trezit într-un vagon de clasa a II-a, în acceleratul de Iaşi. Chiar dacă, jurnalistic vorbind, mi-am ratat ţinta, am avut ocazia să servesc o doză de Bucureşti şi să văd, măcar în fugă, cum arată figura din spatele mesajului de eroare din Windows.