Dragă tabletă,

Am șters și rescris articolul ăsta de mult prea multe ori ca să-l las să se ducă naibii acum.

Data stelară 29 februarie plus toată luna martie plus 21 aprilie. Cât înseamnă asta, că am pierdut șirul? Așa, ziua 52 de carantină.

Văd din ce în ce mai multe articole de genul ăsta în care lumea miorlăie că e greu să lucrezi de acasă, să ai grijă de copil, să pui robotul Vasilică să aspire prin casă și să primești mâncarea sub bot de la mă-ta sau de la Bringo.

Ca majoritatea oamenilor de vârsta mea, muncesc și sunt și tată (h)eroin (și asta mă scuză, că pot să-mi dau cu părerea fără să-mi iau vitriol digital în ochi).

Da, e greu, dar, înainte să avem discuția asta, întreabă un părinte dacă a fost vreodată ușor, cu sau fără Corona-câcat. Dacă a fost vreodată ușor să se trezească la 5 dimineața în urlete de nou-născut și să iasă afară la plimbat căruțu’. Sau mai mișto, dacă i-a fost vreodată ușor să se trezească cu copilul la 5 dimineața și să meargă, Doamne-ferește la urgențe. Dacă a fost vreodată ușor să fugă de la o ședință (în care trebuia să explice cum o să folosească meleoane de euro din banii companiei), fiindcă fii-su e la grădiniță și a luat ceva carcalac, și-acum are enterocolită și borăște curcubee peste tot. Întreabă un părinte de copil de 0-10 ani când i-a fost ușor și felicită-l sincer dacă știe măcar ce zi din săptămână e azi. Felicitări și ție, ai găsit un unicorn.

Acuma doamna Chloe asta, care se prezintă ca părinte 24/7, mă aștept să știe oleacă de parent-jitsu. Doar că-și crește copiii pe un șablon de “normalitate” (ora 7:30, ne trezim, spălăm dinții, marș la grădi, ești problema altcuiva), și când rupem cercu’, nici copilul nu vrea viața de acasă, nici părinții nu vor viața cu copilu’. Vrem doar “normal”, dar știm s-o dăm intelectual cu cuvinte de baraj de rebus, gen “societal” și “virtual doodling”.

Suntem singura generație care poate salva lumea stând acasă, dar e teribil de greu, că avem copii mici, și la sushi în colț e închis și la Lidl au venti muiștii cu pământ sub unghii și au cumpărat tot laptele de migdale degresat. #AIDEPLM.

Nu-mi amintesc să fi primit training de parenting la școală, și nici altundeva. Învățăm să fim părinți prin prisma felului în care am fost crescuți de ai noștri și, normal, prin experiența pe care o dobândim în timp punând umărul la treabă și urmărind, well, feedback-ul clientului cu Pampers, indiferent de numărul pe care-l poartă la scutec.

De 52 de zile nu am ieșit decât pentru chestii esențiale, gen mâncare, alcool și dus gunoiul. De 3 ori am făcut o nefăcută și am dus copilul câțiva metri în jurul blocului ca să mai băgăm un pic de vitamina D în noi. Ba chiar am fost și în părculețul pentru câini, că ăla nu era închis.

Ne-am izolat în casă și e mișto. Într-un final, nu mai petrecem 45 de minute să facem 3 kilometri jumate între birou și casă. Avem suficient timp să petrecem 16 de ore pe zi cu copilul, să-i arătăm ce ne place, ce e util, ce are valoare pentru noi ca părinți. Vrei să vezi ce muzică ascult? Ia-daci. Vrei ceva bun de mâncare? Hai cu mine să te invăț să faci pizza. Ești plictisit? Hai să-ți povestesc The Mandalorian, apoi, seara, când termin treaba, ne și uităm la el, și stăm ca băieții până noaptea târziu pentru că THIS IS SPARTA - NU MERGEM LA GRĂDINIȚĂ MÂINE. Nu știi ce să faci cu timpul? Hai să te bat grav la un joc și să-ți dau apoi 3 ore de exercițiu cu boți, că diseară jucăm din nou și-ți rup curu’ în bătaie din nou.

Ah, nu lăsăm copilul 3 ore la calculator. BA BINE-NȚELES CĂ DA - în vremuri de restriște se aplică regula aeroportului, dacă vrei să îți petreci jumate de zi la televizor, e OK, că și eu pot să-mi iau un pahar de водка la 10 dimineața.

Dar noi nu, că suntem snowflakes și creștem snowflakes. Și ne lipsește double mocha latte fappucino-ul de când eram civilizați și mergeam la birou și copilul era problema altcuiva fiindcă plăteam 500 de euro și un buchet de ghiocei pe lună.

Da, ne culcăm la 4 dimineața și ne trezim la 8, pentru că, vorba cuiva, suntem părinți și asta ne ocupă tot timpul.