M-am ofticat maxim azi cu hotărârea (sau mai bine zis, lipsa hotărârii) CCR cu privire la cine dracu’ mai este preşedintele României. M-am ofticat nu că n-a ieşit Băse din start ca Deus ex Machina, ci pe faptul că mare parte din ziarele româneşti din online au pus placa cu CCR şi au uitat să-mi dea doza de ştiri. Doză pentru care eu, cuminte, dau clicka-clicka pe flashurile lor intruzive cu reclamă la mici şi bere - cam ce-i face plăcere alegătorului de România. Mna, pentru că veni vorba de clică, să povestim oleacă.

Unul din lucrurile la care românul e campion e insistenţa. De unde şi zicala “prost, dar hotărât”. Exemplul (aşa, random) care-mi vine în minte e , să zicem, Crin Antonescu. Crin, care, acu ceva vreme, promitea că, dacă nu câştigă alegerile prezidenţiale, pleacă din PNL, cu perne cu tot. Pentru cititorii care nu aveau drept de vot mai alaltăieri, promisiunea a mai fost făcută şi dacă Geoană nu câştigă cursa pentru Preşedinte. Şi, din nou, demisia dacă Băse nu e dat afară de la Cotroceni.

Aceeaşi persistenţă cu care prim-ministrul copy-paste care povestea despre ce frumos reprezintă el România la Bruxelles, dar nu beneficiază nici de acces la documente, nici de atenţia celorlalţi reprezentanţi (legitimi) de stat. Şi aceeaşi persistenţă cu care promitea că-şi dă demisia dacă se dovedeşte acuzaţia de plagiat (plagiat confirmat doar de 26 de profesori universitari, un eşantion neglijabil comparativ cu numărul de profesori universitari din România, aşa-i, dottore?).

Vorbeam în titlu despre Ştefan cel Mare, moldovean dintr-o bucată. Pe el l-a trimis mumă-sa înapoi la răzbel, să moară bărbat. Pentru că singurul lucru care îi deosebeşte pe bărbaţi de copii nu e părul de pe faţă, e determinarea. Cum ar fi sunat poezia lui Bolintineanu cu fine-print, ca la contractul de la bancă: “*păi da, da’ lupta nu e egală, turcii este mai mulţi şi are şi şpanga mai mare, lasă mamă vraja, let me in.”

Imaginaţi-vă referendumul ca un meci de fotbal, că tot îi place românului de rând meciu’, berea la PET şi politica. Avem două echipe şi două tabere de suporteri. Şi, uneori, vezi că echipa adversă e compusă din jucători de rugby, care ştiu să dea la gioale pe “neveu” (cum ar fi, în general cotonogeala prin desfiinţarea birourilor electorale din comune, oraşe şi municipii[1], eliminarea din procesele verbale a menţionării numărului alegătorilor care au votat pe listele suplimentare şi al alegătorilor care au folosit urnele mobile de vot[2], a obligativităţii inventarierii ştampilelor primite sau a celor dispărute[3], a menţionării stării sigiliilor pe urne[4] sau a eventualelor discrepanţe dintre numărul de buletine de vot din urnă şi numărul de alegători care au votat[5]).

Când vezi asta, e de înţeles că vrei să câştigi tehnic. Adică îl mai laşi pe berbecul-atacant (masa musculară electorală) în off-side. În cazul alegerilor, boicotezi prezenţa la urne. O mişcare perfect legitimă în fotbal, pe care nimeni nu s-ar gândi să o conteste la Mondiale, de exemplu, pentru că sunt regulile jocului, negociate şi băgate la bilă de ambele echipe, de la început, când echipa de rugbişti n-avea habar că se poate pierde tehnic. Pricepeţi voi restu’.

De altă parte, antrenorul echipei, urlă cu caps-lock-ul din fine-print “*păi da, da’ tot voi sunteţi vinovaţi, că nu sunt date de la ultimul referendum, că hau, că bau”. Dar vina cui aparţine? Să fie oare a băieţilor buni [Antonescu], [Ponta], [Şova] care s-au tras pe cur la recensământ pentru că - allegedly - ar fi fost comandat de Băse ca să fie folosit în acelaşi scop, dar în sens opus, la parlamentarele din Noiembrie şi la Prezidenţialele din 2014?

Din 2007 n-am mai atins ştampila de vot, profund scârbit că singura mea opţiune se rezumă la numirea persoanei care să ne frece în dos în următorul mandat. O opţiune care e la fel de atrăgătoare ca sarea-n ochi.

Ce-mi face mai multă scârbă decât asta e alternativa unui preşedinte mincinos, incapabil să-şi asume promisiunea demisiei din secunda zero. Preşedinte a cărui grijă nu e tratarea cetăţenilor în mod echidistant, cum ar fi normal într-un stat de drept, indiferent dacă au votat sau nu, ci creşterea salariilor bugetarilor.

Creşteri salariale care, pentru cei 3 milioane şi ceva de angajaţi la privat, sunt de nesuportat. Iar pentru bugetari, creşterile nu acoperă nici măcar a zecea parte din noile costuri ale traiului de zi cu zi, în care preţul benzinei pleacă spre 6 RON, fugărit cu cuţitul de cursul galopant al EURO şi al bunului prieten $$.

Nu v-a plăcut că vă ura Băse “să trăiţi bine”. N-are nimic. Ponta o să vă zică “bine că trăiţi”.