A început febra banchetului pentru cei de la Jurnalistică. Nu m-aş fi obosit să remarc, dacă nu aş fi avut nenorocirea aia de Gmail Manager să mă anunţe de fiecare dată cînd apare unb alt post de genul “ţ persoane - locaţia W”.

Bineînţeles, urmează replica, dar nu pe Group, ci subtil, livrată aproape subliminal în statusul messenger-ului: “Cine e ţăran şi vrea în locaţia X…” sau “arată că eşti un adevărat jurnalist şi alege…” de parcă locul unde bei o cafea e etalonul profesiei. Dooohhh…

Nu, în principiu m-aş fi amuzat copios, dacă n-ar fi fost aşa de trist. Trist, pentru că ne vom întîlni curînd, după 3 ani de interacțiuni pasiv-agresive, vom ciocni un pahar de şampanie şi vom plînge puţin, aşa, demosntrativ, să vadă lumea cît de buni prieteni am fost noi.

Ne vom uita unul în ochii altuia şi ne vom spune cît de dor ne va fi de “Gaşcă” (Botezatu, nemernicul dracului, lasă că te pîrăsc eu lui Boieru că i-ai umblat în căsuţa de mail), sau că ne vor lipsi orele de seara (la vaca aia de info oricum nu veneam, că mă plictiseşte).

Ne vom ascunde mizeriile şi insuccesele din facultate în costume de sărbătoare şi vom spera ca roata să se întoarcă şi (lasă, că vedem noi cine rîde la urmă) ca cel care ţi-a suflat bursa pentru că a copiat mai bine ca tine să ajungă să lucreze la Ziua.

A, am uitat. Dacă suntem jurnalişti adevăraţi, ne vom întîlni la Astoria. Eu sunt un jurnalist fals şi nu voi fi acolo. Mă voi duce undeva, voi bea o bere direct din doză (că doar sunt select, ce pana mea) şi voi răsufla uşurat că s-a terminat.

Doamne, ce bine îmi pare că îmi plac calculatoarele mai mult decît oamenii!