Îmi aduc aminte de un episod petrecut demult la şcoală, într-una din iernile în care centrala termică nu funcţiona, ca de obicei. Tocmai ne întorseserăm de la bulgărit din curtea şcolii şi ne pregăteam de chinul unei noi ore de matematică. Cu hainele pe noi, aşteptam înfriguraţi intrarea „zbirului”… pardon, a profesorului de matematică. Şi atunci fusese grevă, cu aceleaşi revendicări.

A venit în clasă în obişnuitul pulover de lînă, uşor scămoşat de la statul pe o catedră şubredă, cu părul albit pe la tîmple de multele generaţii de elevi care i-au trecut prin mînă. Spre surprinderea tuturor, lecţia pe care a predat-o, nu a fost nici geometrie, nici algebră, ci o simplă lecţie de viaţă sub forma unei confesiuni. Ne-a măsurat pe toţi cu privirea şi a început să vorbească, fixînd cu privirea un punct de pe peretele din spatele clasei. „Credeţi că blugii ăştia roşi mă incomodează cîtuşi de puţin?”, ne-a întrebat. „Credeţi că bocancii ăştia găuriţi, prin care intră umezeala mă fac mai puţin fericit?”.

Cîţiva colegi din ultimele bănci au început să chicotească. „S-a lovit ăsta la cap!”, am auzit. Eram prea mici să înţelegem. A continuat să ne povestească despre lucrurile minunate din viaţă, despre cărţi a căror titluri ne erau total necunoscute, despre muzică, depsre florile care îi plac… Cînd a sunat de pauză, el încă povestea. Şi-a scuturat capul şi a mai rostit doar „Mă scuzaţi, m-am lăsat dus de val…”, după care şi-a pelcat capul ruşinat. Am izbucnit în aplauze, în timp ce profesorul părăsea precipitat clasa. Vremea liceului a apus demult pentru mine. Matematica nu îmi mai provoacă insomnii. Din tot ce a fost, a rămas doar amintirea profesorului cu puloverul uşor scămoşat şi părul alb pe la tîmple. Probabil că, după ani, îi voi duce o floare domnului Trandafir.