Drumurile spre Occident au încetat de mult să mai fie un lux pentru românul de rând. Tot mai mulţi conaţionali iau drumul Vestului pentru a lucra, pentru a-şi petrece vacanţe sau în vizită la rude. Evenimentele care urmează au fost, sunt şi vor fi adevărate.

Mi-am pregătit plecarea cu foarte mult timp înainte. M-am asigurat că aveam toate actele necesare pătrunderii în Uniunea Europeană: paşaport valabil pentru minimum 90 de zile, peste 500 de euro cash, rezervare la hotel şi bagaje în limita de kilograme. Biletul de plecare era rezervat şi plătit, aşa că nu îmi mai rămânea decât să aştept.

Episodul 1: Îmbarcarea

Ora 08:00. După o noapte de nesomn şi de emoţii, vine în sfârşit, ora îmbarcării. De la agenţie ni se spune că plecarea a fost amânată pentru ora 12:00 din motive meteorologice; pasul Tihuţa fusese închis cu o zi înainte, iar autocarul care venea dinspre Italia nu putea ajunge la timp în Botoşani. Ne întoarcem acasă. Călătoria începuse prost…

0ra 12:00. Din nou în faţa agenţiei. Lume multă, bagaje… Autocarul dinspre Italia nu sosise încă, iar lumea începe să vocifereze. Se caută soluţii de compromis. În timp ce ni se face asigurare medicală valabilă pe trei zile (sic!) şi ni se completează propriii bani până la minimala sumă de 500 de euro, un „autocar” este tras la peron… pardon, trotuar… Ieşim afară… Stupoare! Autocarul era o dubiţă pentru cărat fructe, a cărei funcţii fuseseră schimbate. După multe întrebări, aflăm că aceasta ne va duce până la Bistriţa-Năsăud, unde ne aşteaptă adevăratul autocar. Mai de voie, mai de nevoie, acceptăm soluţia de compromis (de compromis excursia) şi acceptăm să ne îmbarcăm. Old hippie bus

Photo by Kyle Szegedi / Unsplash

Episodul 2: Drumul

Prima parte a drumului a fost chiar suportabilă, dacă ignorăm manelele date la maximum de către un şofer pesemne cult. Colegii de drum, patru la număr, erau cu mult trecuţi de prima tinereţe. Bătrânica de la dreapta mea tresărea uluită de fiecare dată când maneaua ajungea la un punct de maximă pornografie. Noroc că vocabularul general al manelelor era pentru iniţiaţi. Nu de alta, dar nimeni din maşină nu se pricepea la masaj cardiac. În sfârşit, după patru ore de drum, măsurate în casete audio, am ajuns la Bistriţa. Oprirea a fost demnă de un film poliţist. Şoferul trage frâna de mână, iar maşina intră în derapaj (prea puţin) controlat. Ne-am oprit la câţiva centimetri de gura unei prăpăstii care se afla, din pură întâmplare, pe acolo.

Episodul 3: Transbordarea

Imediat ce ne-am revenit din şocul opririi, am avut o nouă surpriză. În faţă ne aştepta „autocarul”: un Fiat Ducato portocaliu din vremea bunicilor, care arăta ca şi cum ar fi făcut deja cunoştinţă cu prăpastia… Primul impuls al pasagerilor a fost să intre din nou în maşina din care au coborît. Apoi, cu gîndul la cei dragi care ne aşteptau în lumea civilizată, ne-am făcut curaj şi am urcat. Printre bagajele obişnuite, am întîlnit şi patru cauciucuri imense, care trebuiau anexate vehiculului, pentru buna ieşire din ţară. Şoferii, doi la număr, făceau prognoze deloc optimiste despre cât de departe vom ajunge cu noul mijloc de transport. După îmbarcare am pornit pe serpentine spre locuri mai optimiste. La Bistriţa am ajuns odată cu înserarea. Atmosfera se destinsese în microbuz şi chiar începuserăm să intrăm în vorbă, ca nişte adevăraţi camarazi de suferinţă. Puteam simţi kilometrii care se împuţinau, când vraja fu întreruptă de un viraj dreapta mult prea abrupt pentru a lăsa vreo urmă de control. Doar forţa ieşită din comun cu care şoferul a tras de volan ne-a salvat de la o ciocnire cu un stâlp ce anunţa drumul european E50. Acesta a fost însă şi momentul în care şoferul ne-a anunţat că nu mai poate continua cursa. Unul dintre cei doi cârmaci s-a dat jos din vehicul în căutarea unui service. Cum nici o astfel de instituţie nu se îndura să iasă din pământ în faţa noastră, s-a apelat la un taxi care să ne arate drumul. Nemaisuportînd penibilul situaţiei, colegul de suferinţă dă un telefon scurt patronului firmei de transport, informîndu-l că e ora 20:00 şi noi urmărim un taxi prin Bistriţa.

Wet Sunday /03

Photo by Matteo Catanese / Unsplash

După mari eforturi din partea maşinii, ajungem la mult-căutatul service, care, din nefericire, era închis.Ni se spune totuşi să parcăm în service, pentru că există un mecanic care preia urgenţele. Maşina porneşte spre poarta service-ului, însă motorul cedează definitiv, cu maşina oprită de-a latul drumului. Situaţia era cu atît mai periculoasă, cu cît din faţă se apropia un plug de zăpadă. Am părăsit rapid maşina, gîndindu-ne că plugul nu va putea opri la timp. Din fericire, nu numai că a reuşit să frîneze în timp util, dar şoferul s-a oferit să ne tracteze microbuzul pînă în service. Zis şi făcut… Şoferul nostru leagă cablul de tractare de lamă şi de microbuz, lama porneşte, dar cablul nu face faţă distracţiei şi eşuează drept în parbrizul nostru. Nu pot explica în termeni fizici fenomenul, dar pot spune că parbrizul a sărit în ţăndări. Ghinionul lui!

Treaba fiind astfel compromisă, nu ne-a mai rămas decît să-i ameninţăm printre dinţi pe şoferi. Am pecat spre un fast-food să ne potolim foamea şi să ne adăpostim de frig. Ovidiu, care călătorea spre Olanda împreună cu soţia şi fiul de 17 ani, o interpelează scurt pe chelneriţă: „Aduceţi-ne, vă rugăm, meniul pentru Crăciun!”.

Fast-food-ul-cîrciumă ne-a fost cămin pînă la ora 01:00, cînd ne-am întors la service să vedem cum evoluase lucrarea. Maşina nu putea fi mai inertă de la 2 metri înălţime, pe rampa service-ului… Şoferii s-au simţit datori să ne cazeze peste noapte la cel mai apropiat hotel, căci de plecat nu mai putea fi vorba. A doua zi, dis-de-dimineaţă, şoferii s-au simţit nevoiţi să ne ofere un mic-dejun şi o cafea. Ne era şi nouă milă de ei, deoarece nu aveau nici o vină. Vina o purta patronul inconştient, care îi trimisese în cursă cu o maşină care nu era bună nici măcar ca maxi-taxi. După ore întregi, care ni s-au părut zile, am repornit la drum. Maşina fusese scoasă din service şi, deşi nu funcţiona impecabil, dădea măcar impresia că înaintăm. Pronosticurile şoferilor erau ca pînă la căderea serii să fim deja în afara României.

În Oradea am făcut un mic popas pentru a lua o ultimă masă plătită cu lei româneşti. Oprirea noastră a fost, normal, un nou prilej de ghinion. Apare Poliţia de Frontieră, care nu scapă ocazia de a amenda unul dintre şoferi, pentru lipsa atestatului de şofer profesionist, necesară pentru a efectua curse lungi. O bancnotă de douăzeci Euro îşi schimbă rapid proprietarul, amenda este dată uitării, ni se mulţumeşte pentru cooperare, după care ne continuăm drumul.

Episodul 4: Europa, venim!

Vama românească nu ne-a pus nici o problemă, sau poate că cei 50 de Euro aruncaţi discret în coşul de gunoi de sub geamul gheretei au amorţit simţurile Cerberului care păzea poarta Uniunii Europene. S-a trecut apoi cu acceleraţia la podea prin „No man’s land”-ul care desparte România de Ungaria. Următoarea escală, deloc plăcută, a fost sub ghereta vameşului maghiar. Acesta a fost mai direct: singurele cuvinte româneşti pe care ni le-a adresat cu un accent impecabil au fost „50 de Euro”. În rest, „nem tudom”… Negocierea s-a purtat între poliţistul maghiar şi şoferi. După ce s-a ajuns la consens, am fost direcţionaţi către vamă. Acolo avea loc un adevărat circ. Speriaţi de gripa aviară şi de pesta porcină, vameşii răscoleau bagajele pasagerilor dintr-un autocar, în căutare de brînzeturi şi carne. La vederea bagajelor risipite peste tot, bunicuţa din dreapta mea tresare brusc: „Maică, ăştia desfac bagajele?”, întreabă, uşor iritată, uşor temătoare.

Domnul din faţă, care aflase conţinutul bagajului bunicii într-una din multele şi inutilele ei confesiuni, nu pierde ocazia să o înspăimânte: „Da, bunică… Nenorociţii ăştia confiscă doar făină de porumb şi murături. Poate şi jucăriile pentru copii. Nu e permis să scoateţi aşa ceva din ţară”. Audienţa era pe jos de rîs, însă faţa bunicii trecea de la o culoare la alta. Unul din vameşi demonta rezervorul de benzină al unui român, sub privirile stupefiate ale acestuia din urmă, alţi doi vameşi scotoceau bagajele autocarelor din faţă. Tocmai mă gândeam la bagajele mele ordonate şi la cum vor arăta după ce termină „brutele” cu ele, cînd uşa microbuzului se deschide violent şi suntem întrebaţi de un vameş extrem de tînăr dacă avem ceva de declarat. Şoferul dă un „Nu” pentru toţi ocupanţii, iar vameşul ne face semn să trecem mai departe.

Bunica încă îşi făcea cruci mari şi scuipa în sîn cînd am pătruns în primul sătuc din Ungaria. Peisajul nu diferă cu nimic faţă de satele româneşti. Aceleaşi drumuri drsfundate, aceleaşi căruţe care circulă noaptea fără lumini de avertisment. Uniunea Europeană e încă la graniţă… Odată trecuţi de vamă, ne dăm cu toţii scaunele pe spate şi luăm o porţie binemeritată de odihnă. M-am trezit spre dimineaţă, la graniţa dintre Ungaria şi Austria. Vameşul ne-a parafat rapid paşapoartele, după care ne-a urat „Bun venit în Austria!”. Am oprit la un Peco pentru a face plinul maşinii, apoi am urcat înfriguraţi înapoi în maşină. În depărtare se vedea Viena, un spectacol uriaş de lumini. Nu puteam decît să ghicesc frumuseţea oraşului, ascunsă încă de aripa rece a nopţii pe destrămate.

Parapeţii înalţi ai autostrăzii cu trei benzi ne ascundeau oraşele de care auzisem doar în manualele de geografie: Gratz, Linz, Mannheim… Treceam în goană pe lîngă TIR-uri elegante, probabil cele mai mari vehicule terestre pe care le-am văzut vreodată. La privirile noastre mirate cîte un şofer mai glumeţ răspundea cu un salut scurt şi cu mîna întinsă spre sensul de mers. Nu am aflat ce înseamnă semnul. Probabil vreun salut al „regilor şoselelor”. Spre amiază am ajuns la Salzburg, ultimul avampost austriac înainte de graniţa cu Germania. Am intrat în oraş cu bucurie şi cu… pedala de acceleraţie ruptă. Se pare că ghinionul era încă pe urmele noastre. Şoferul ne-a întrebat dacă ne descurcăm în germană sau engleză. Nimeni nu a schiţat un gest, aşa că m-am hotărît să ridic timid două degete, ca la şcoală. „Bun atunci, vii cu noi!”, am fost înşfăcat de pe scaun şi dus într-un Peco. Am reuşit să întreb unde se află un service Fiat, însă mi s-a răspuns cu o avalanşă de cuvinte. Am mulţumit, m-am dat înapoi, am luat cîte un cuvînt din ce auzisem şi am început să îl traduc. La sfîrşit, aveam locaţia service-ului. Austriecii ăştia…

Photo by Rafael Saes / Unsplash

Am ajuns la service şi am parcat pe o alee de serviciu, după care ne-am dat jos cu toţii din maşină. Priveliştea pe care am avut-o în faţa ochilor ne-a tăiat răsuflarea. Un versant muntos, perfect neted, bloca aleea de serviciu. Era acoperit cu zăpadă şi ştiam că, dacă toată zăpada o porneşte la vale, aleea de serviciu ar fiu acoperită în cîteva secunde. În service căutăm reprezentantul de vînzări componente, care, spre norocul nostru vorbeşte engleza. Îi cerem o pedală de ambreiaj pentru Fiat Ducato, iar el ne roagă să prezentăm cartea de identitate a maşinii. Zis şi făcut, însă răspunusl său e devastator: „Ştiţi că sunteţi pasibili de închisoare pentru modificarea seriei caroseriei?”. Stupoare! Îi explicăm că trebuie să fie o eroare, că ceva nu e în regulă, iar el ne ia de mână până la locul unde era parcată maşina. Deschidem capota şi misterul e dezlegat. Eroare de înmatriculare la Registrul Auto Român.

Noua serie se potrivea de minune. Am ieşit din nou în stradă, cu o pedală de ambreiaj în mînă, în căutarea unei parcări fără plată, unde să schimbăm în linişte pedala. Parcarea supermarketului Aldi s-a dovedit destul de încăpătoare pentru maşina noastră. Şoferii au plecat în căutarea unui ciocan, a cărui utilizare nu o puteam intui. La cinci minute de la plecarea şoferilor, ne-am trezit cu o patrulă a Bundespolizei (poliţia civilă) care ne-au cerut politicoşi paşapoartele. Le-am explicat că paşapoartele noastre sunt la ghizii excursiei, iar ei au aşteptat răbdători întoarcerea lor.

După alte zece minute, au apărut, ducînd în mînă un ciocan uriaş. Au arătat documentele noastre, am fost verificaţi prin staţie, ni s-a mulţumit încă o dată şi ni s-a urat drum bun în continuare. Şoferii au reparat pedala de ambreiaj şi am pornit bărbăteşte la drum.

Următoarea oprire programată trebuia să fie în Germania. Din Salzburg pînă în Padden, prima localitate nemţească, am făcut douăzeci de minute. Pe autostradă ne-au însoţit aceleaşi TIR-uri Scania, cîteva autoturisme super-luxoase. Intrarea în Germania e marcată de aparţia celebrelor mărci nemţeşti Porsche, Mercedes şi Volkswagen. Aici lumea trăieşte după standarde total necunoscute românilor. Prima oprire din Germania a avut loc la ora 14:00, la München.

Nu am intrat în oraşul propriu-zis, dar nu am putut să nu remarcăm autostrada suspendată U52, principala arteră care străbate toată Germania. Au urmat apoi Nürnberg, Magdensburg, Königsburg şi, finalmente, odată cu căderea serii, Stuttgart. După toate aceste peripeţii, am fost debarcat în siguranţă în faţa gării principale, un complex monstruos de clădiri şi peroane, care pune în mişcare aproximativ o sută de mii de persoane, atît din Germania, cît şi din Elveţia şi Austria. Magnifica călătorie se opreşte aici.

În Germania, aventura şi riscul sunt prea puţin probabile. Aici totul merge conform unui plan desăvîrşit. Pot să mai adaug doar că am străbătut 1600 de kilometri în trei zile, restul de 600, pînă la destinaţia finală fiind parcurşi în doar două ore şi jumătate. Dar asta este o altă poveste.